Descrie ce faci în maximum trei propoziții

M-am trezit în viața mea... îngrijind trandafirii și floarea soarelui din casa noastră mică din Opanez 43, apoi oblojind copiii, corpul uman, mai târziu Pământul și acum... relațiile dintre oameni.

Astăzi, îi însoțesc pe părinți să-și regăsească încrederea și bucuria că sunt părinții potriviți pentru copiii lor. Împreună transformăm adesea dificultățile, vinovăția, neliniștea și neputința în prezență, claritate, oportunitate și strălucire. Mă preocupă conexiunea adevărată, vie dintre ei.

Dascălilor le reamintesc că înaintea educației vine relația și că, fără ea, până și cea mai bună lecție poate rămâne fără ecou la copil. Educația ca zgomot e ceea ce-mi dă fiori.

Prin ecologia relațională și Metoda ESPERE® fac vizibile firele nevăzute dintre oameni și îi însoțesc să le transforme în gesturi care se pot învăța și exersa, iar ele vor construi mai apoi acele spații vii, sigure și pline de speranță, pentru copiii care le sunt încredințați.

Strădania mea zilnică este să contribui concret la metamorfoza iubirii prin relații.

Pentru că iubirea trăită nu rămâne nevăzută, ea se topește în oameni, în case, în cărți și în lumea pe care o creăm împreună. Ea nu e doar un sentiment frumos, ci o deprindere care se învață, se exersează și se vede în felul în care ne purtăm unii cu ceilalți.

În fond, ceea ce fac este să îngrijesc Viața, făcând Iubirea limpede.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Să ne încălzim un pic cu... Am carnet de tractorist în brazdă, obținut la 19 ani. Poate pentru că pe atunci visam să devin peisagist...

Dar dacă ți-aș spune, pe bune, că am avut profesor la una dintre materiile de bază ale copilăriei: VACANȚA, cum ar fi?

Tic, tatăl meu, mi-a fost dascăl emerit la această materie, încă de când eram cât un nod.

Adevărata mea formare a început mult mai devreme decât credeam, în garajul lui de pe strada Opanez 43. Garajul avea porți mari și verzi, pe care tata mă lăsa să scriu cu creta și să le predau copiilor tot ce-mi trecea prin cap. Aveam o singură condiție: seara, după ce fiecare pleca spre casa lui, să le șterg bine-bine. Ce drag îmi era mirosul de cretă.

De la Tic am învățat că VACANȚA nu este doar un timp liber. Este o formă concretă a iubirii pentru cei dragi. Se pregătește temeinic și apoi se trăiește cu totul.

Prima lecție am primit-o pe la trei-patru ani, într-una dintre primele mele vacanțe de vară. Eram la intrarea în Parcul Circului. Mirosea a tei pe... Bulevardul Lacul Tei și niciunul dintre noi nu vorbea, dar aerul dintre noi era colorat și avea steluțe.

Eu eram cât un nod de mică, așa spunea tata despre mine, și cam de înălțimea gărduțului rotund de ciment care împrejmuia parcul. M-am oprit în dreptul lui. După un dialog scurt, fără cuvinte, doar din înclinări de cap și priviri ținute una în cealaltă, m-am trezit ridicată și așezată pe bolta îngustă a gardului.

Țineam strâns degetul lui mic, iar restul palmei lui măslinii o cuprinsese pe a mea. Am pornit.

La început călcam încet și ezitant. Apoi am simțit o strângere blândă a mâinii și am urmărit privirea tatei care mi-a arătat destinația: capătul gărduțului. Să fi avut vreo douăzeci și cinci, poate treizeci de metri. Mi-a zâmbit și am repornit, de data aceasta... în zbor.

Când am ajuns, m-a săltat în aer și m-a așezat lin pe pământul de la intrarea în parc, de parcă aterizase un Concorde, nu o copilă.

Ochii lui negri, degetul lui mic și drumul acela îngust mi-au dat încrederea pentru o viață: că eu pot. Pot orice.

Mai târziu, Vacanțele oficiale ale copilăriei începeau în ziua festivității de sfârșit de an școlar. Mama se agita cu coronița, iar eu abia așteptam să miros și să ating cartea nouă primită la premiu. Dar cel mai tare așteptam să mă cheme tata să-l ajut la pregătiri.

În fiecare vară, mașina era cercetată cu minuțiozitate. La început, Moskviciul mare, roșu, cu argintiu pe bare și mânere. Apoi, Dacia albă, mult râvnită. Totul era un gâlgâit de nerăbdătoare bucurie.

Tata le verifica, le terosona, le ungea și aproape că le mângâia. Eu îl admiram și îl ascultam explicându-mi de ce face fiecare lucru: la mare, aerul sărat necăjește chederele și tinichigeria; la munte, pantele sunt abrupte, iar ambreiajul trebuie gâdilat înainte de drum.

Așa am învățat că bucuria începe uneori cu mult înainte de plecare. Începe din felul în care pregătești drumul pentru cei pe care îi iubești.

Mașina ne purta apoi prin România, spre locuri noi sau spre gazde deja cunoscute. Eu am ieșit din țară pentru prima dată abia la douăzeci și cinci de ani, spre Stuttgart, cu trenul, nu cu avionul, și habar nu aveam cum să trec dintr-un vagon în altul. Dar până atunci văzusem o lume întreagă prin ochii tatei... și fiecare celulă a mea știa că Eu pot orice.

Ajunși la destinație, fiecare zi trebuia să fie colorată, veselă și vie.

Râdeam mult. Totul era ușor.

Poveștile lui din tinerețe, de la saloanele de dans, de la meciurile de fotbal și din armată, chiar dacă erau spuse vară de vară, ne încântau de fiecare dată. Jocurile lui cu mine și Răzvan, fratele meu... prin valuri, serile pe faleză, oftaturile de pe cărările de munte și brațele larg deschise cu care își întâmpina rudele la Borlești sau la Salcia îmi sunt și acum proaspete în inimă.

La fel de proaspete au rămas partidele de pescuit cu familiile prietene: trezirea la trei și jumătate dimineața, lansetele încărcate, portbagajul mereu prea mic, oprirea în piață pentru râme și viermuși și, în sfârșit, cheia în contact.

Motor. Zvâcnim.

Urma alegerea locului, întinderea undițelor, bucuria reținută la fiecare crap prins și apoi grătarul. Roșiile, usturoiul și ardeii pentru saramură împrăștiau mirosuri colosale, iar solzii peștilor se schimbau încet din argint în stacojiu. Tata admira totul și nu uita niciodată să o laude pe mama pentru ce gospodină era, mama noastră și nevasta lui.

Glasul lui bărbătesc și delicat deopotrivă, îmbrățișarea lui cuprinzătoare și tandrețea cu care intra în situațiile sensibile ale vieții îmi reînvie dragostea pentru el și acum, după atâția ani.

Doamne, și câte aș mai avea de povestit…

Lecțiile de Vacanță primite de la Tic mi-au fost predate an după an, mai ales vara, cu delicatețe, gentilețe și mare pricepere.

Iar lecția care a rămas cu mine este aceasta:

Pregătește-te temeinic. Apoi fii cu adevărat acolo. Cu totul. Cu tot ce ai mai bun și mai adevărat, atunci pe loc.

Poate de aceea, astăzi, în toate formările mele, creez experiențe din care oamenii nu pleacă doar cu informații, ci cu amintirea vie a ceva ce au simțit, au înțeles și pot duce mai departe.

Îți mulțumesc, Tic!

A existat un moment specific când ai știut că nu mai poți continua ca înainte?

Drumul până la acel moment fusese lung și, privind în urmă, uimitor de coerent. Am început prin a fi asistentă medicală: mai întâi în pediatrie, apoi cinci ani în blocul operator. Studiasem corpul omenesc ca să învăț să-l îngrijesc. Au urmat cinci ani la zi la Facultatea de Ecologie, facultate pe care am adorat-o. Aici am început să înțeleg un alt corp viu: Pământul.

Apoi am intrat în lumea ONG-urilor de mediu și am fost formată în școala americană de training Opportunity Associates. În anul 2000 deveneam trainer cu acte în regulă. M-am îndrăgostit de învățarea nonformală înainte să știu tot ce știu astăzi despre neuroplasticitate și despre felul în care experiența schimbă creierul.

Momentul de lovitură de fulger aș zice că a venit într-o sală de training.

Lucram cu echipa de marketing a unei bănci și trebuia să-i „dezvoltăm creativitatea”. Aveam în față de o parte: un suport stufoooos, plin de informații despre neuroștiințe, și de cealaltă parte: un design plat, cu multe slide-uri, sărac de tot în experiențe adevărate.

M-am uitat la teancul de pagini și apoi la oamenii din fața mea. În acea sală am înțeles că eram plătită să vorbesc despre creativitate într-un mod care nu avea aproape nimic creativ.

Atunci am început să știu.

Nu mai voiam doar să umplu mințile oamenilor cu informații. Voiam să-i ajut să trăiască, să descopere și să transforme ceva în relațiile lor, profesionale, dar mai ales personale.

Cu trei ani înainte o întâlnisem pe Claudia Jimeno Beltrán, cea care adusese Metoda ESPERE® în România. Mă formasem timp de trei ani, iar Jacques Salomé îmi deschisese un al treilea teritoriu viu: relația.

Am înțeles că publicul meu sunt părinții și dascălii. Iar materialele mele adevărate sunt eșarfele, culorile, simbolurile și obiectele care fac vizibil ceea ce rămâne, de obicei, nevăzut. Acolo aveam suficientă structură ca să mă simt în siguranță și suficientă libertate ca să fiu creativă, ludică și vie.

Povestește un moment concret în care ai ales să continui, deși totul îți spunea să te oprești

Aveam gata designul primului Atelier pentru Părinți și eram plină de entuziasm. Cristian mi-a spus însă foarte clar:

„Nu. Dacă vrei să mai avem firma și să avem din ce trăi, nu te mai ocupi de asta.”

Era în 2005, când în România aproape că nu se auzise cuvântul „parenting”. Mai bine de o lună am insistat. Eu îi vorbeam despre cât de valoros putea deveni proiectul; el îmi vorbea despre facturi, firmă și supraviețuire. Eu aveam dreptate. Și el avea dreptate. Numai că adevărurile noastre nu încăpeau, deocamdată, împreună în același program.

Până într-o zi, când mi-a spus:

„Bine. Dar după ora 18.”

M-am simțit neînțeleasă și deznădăjduită. Am plâns mult. Două sau trei zile mai târziu, m-am ridicat și mi-am spus, încă îmbufnată:

„Bine, fie! Îl fac după ora 18. Și va fi fascinant.”

O spuneam aproape în ciuda lui. Am împărțit designul celor două zile în cinci seri. Grație Alexandrei și Ramonei, am găsit locul perfect: ceainăria Serendipity. Împreună cu Mădălina, am încărcat mașina cu eșarfe, culori și simboluri și am pornit.

Și a fost fascinant.

Așa s-au născut Atelierele PIA: nu pentru că au existat condiții perfecte, ci pentru că două adevăruri aflate în conflict au găsit o formă posibilă de a deveni vii. Am creat cu ceea ce aveam, în timpul care mi se oferise, cu inima plină de dorința de a duce mai departe, în felul meu, ceea ce Jacques aprinsese în mine.

Ce te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public?

În fața mea se aflau 45 de profesori, educatori și învățători. Era vacanța lor de vară și fuseseră trimiși la un curs de comunicare. Cei mai mulți erau îmbrăcați în negru și maro și purtau pe chip tristețea oamenilor care nu aleseseră să fie acolo.

I-am privit și am simțit că, dacă începeam politicos cursul, îi pierdeam înainte de primul exercițiu. Mi-a trecut prin minte că următoarea propoziție mă putea costa grupul, contractul și încrederea celor care mă invitaseră. Am respirat și am spus:

„Pentru mine există două categorii de dascăli: unii care se vindecă și alții care se împut în această profesie. Cei care nu vor să fie aici sunt invitați să iasă. Acum.”

Pentru câteva secunde, aerul din sală a încremenit. O parte din mine se întreba dacă tocmai aruncasem contractul pe fereastră.

Au plecat doi oameni.

Au rămas 43.

Cu ei am construit o extraordinară experiență de învățare hibridă: față în față, online și pe platforma noastră. Au râs, au muncit, s-au deschis și au încercat. Despre unii am aflat mai târziu că experiența aceea a continuat să lucreze în felul lor de a fi dascăli.

A meritat din plin.

Uneori, respectul față de oameni începe prin a le oferi clipa de reflecție care să-i ajute să poată deveni cu adevărat prezenți.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în domeniul tău?

„Trebuie să-l faci pe copil să te asculte.”

Îl aud rostit de părinți, dascăli, bunici și specialiști, ca și cum ascultarea copilului ar fi dovada supremă că educația funcționează.

Uneori este spus pe șleau. Alteori, este ascuns printre explicații, tehnici și metode. Dar, dacă tragi puțin de fir, descoperi aceeași dorință: părinții vor să-și dreseze copiii. Să-i facă să-i asculte orice ar spune, fără prea multe comentarii.

Pentru mine, acest sfat mută atenția de la relație la putere și de la înțelegere la supunere.

Un copil care ascultă de frică nu este neapărat un copil care a înțeles. Poate fi doar un copil care a învățat să se conformeze, să se ascundă sau să aștepte momentul în care va putea face exact invers.

Și, până la urmă, cum să mă asculte el, dacă eu nu învăț să-l ascult? Cu toți regiștrii mei deschiși: realist, imaginar și simbolic. Aceasta exersăm în Atelierele PIA.

Eu nu-i învăț pe părinți cum să-i facă pe copii să asculte fără discernământ. Îi însoțesc să învețe cum să-i asculte pe copii cu înțelepciune și pricepere și cum să se facă, la rândul lor, auziți.

Acolo începe relația. Apoi, cu ceva abilități vine conectarea... și abia după aceea poate începe educația.

Ce faci în primele zece minute când te simți blocată?

Folosesc demersul simbolic învățat în Metoda ESPERE®:

Scot blocajul din cap și îl așez în fața mea.

Aleg un obiect care să-l simbolizeze: o piatră, o eșarfă înnodată, o bucată de lemn, ceva ce-mi cade în mână și seamănă cu ceea ce trăiesc. Îl privesc. Îl ascult.

Obiectul devine un ecran pe care poate apărea ceea ce nu vedeam: o teamă, o amintire, o loialitate veche sau o dorință pe care nu am îndrăznit încă să o recunosc.

În clipa în care blocajul este în fața mea, nu mă mai confund cu el.

El este acolo. Eu sunt aici.

Din această distanță pot vedea ce îmi cere și pot alege primul gest posibil. Nu spectaculos. Doar adevărat, util pentru a merge mai departe.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă, ce i-ai recomanda?

I-aș spune să-și cumpere un caiet simplu, un creion, nu un pix, o ascuțitoare și o gumă. Apoi să plece singur într-un loc în care există copaci, apă sau suficient cer.

Nu are nevoie de o destinație impresionantă. Are nevoie de un loc în care zgomotul să se domolească suficient cât să se poată auzi. Să lase telefonul în geantă și să meargă fără grabă.

Mai întâi, să-și asculte corpul: unde este apăsarea, nodul, tremurul, greutatea sau golul? Apoi să scrie gândurile pe care vrea să le arunce și pe cele pe care vrea să le păstreze. Să numească trăirea, dacă poate. Dacă nu-i găsește numele, să o deseneze.

La sfârșit, să privească desenul și să se întrebe:

„Iar acum, aș putea face ceva?”

Nu ceva mare. Un singur lucru concret, pe care îl poate face chiar atunci, pe loc.

Uneori, ieșirea nu începe prin găsirea răspunsului perfect. Începe când corpul este ascultat, trăirea este recunoscută și viața primește din nou loc să se miște.

Și dacă te uiți, îi rămân bani și de-o cafea sau un ceai bun... cu sine.

Ce carte, concept sau idee ți-a schimbat fundamental modul de a lucra?

O singură idee mi-a schimbat felul de a privi aproape tot:

Într-o relație suntem trei: eu, celălalt și relația dintre noi.

Când am întâlnit acest concept în Metoda ESPERE® parcă s-au mutat pereții în mine. Până atunci credeam, ca mulți dintre noi, că relația suntem noi doi și că, atunci când ceva nu merge, unul trebuie îndreptat, convins sau schimbat.

Jacques Salomé m-a învățat să privesc relația ca pe un organism viu, imaterial, dar distinct de cei doi oameni care o creează. Relația poate fi hrănită, rănită, sufocată, curățată sau însănătoșită. Eu nu sunt stăpână peste capătul celuilalt, dar sunt responsabilă sută la sută pentru ceea ce simt, gândesc, spun și fac la capătul meu.

De atunci, înaintea unei decizii importante, mă întreb:

„Ceea ce urmează să spun sau să fac va hrăni relația?”

„Ce adevăr al meu merită așezat între noi?”

„Ce se cere imperios curățat și ce se vrea protejat?”

De ce această idee și nu alta? Pentru că mi-a făcut Iubirea limpede. A transformat-o dintr-un sentiment frumos într-o responsabilitate, într-un gest și într-o alegere repetată zi după zi.

Ce ai în telefon și ai recomanda oricui?

Nu am o aplicație. Am o fereastră spre Cer.

Țin în telefon icoana Sf. Efrem cel Nou cu Sf. Irina și fotografia unui apus de pe Muntele Măslinilor. Când mintea mi se aglomerează, când creația se împotrivește sau când mă simt secătuită, deschid una dintre aceste imagini.

Privesc. Respir. Mă rog scurt.

Îmi mut atenția de la ceea ce trebuie să produc la ceea ce vreau să las să se nască prin mine.

Mă reașez în relația mea verticală și îmi amintesc că nu sunt singură și că nu trebuie să fiu sursa exclusivă a lucrării mele.

Apoi mă întorc la pagină. Nu întotdeauna cu răspunsul, dar aproape mereu cu mai multă pace. Iar pacea este pământul bun în care ideile prind curaj să apară.

Nu aș recomanda tuturor aceeași icoană sau aceeași imagine. Le-aș propune să păstreze în telefon ceva care îi leagă de Cerul lor: o icoană, un copac, un chip iubit, un răsărit, un loc în care și-au simțit sufletul acasă.

Nu încă o imagine care să le capteze atenția, ci una care să le-o redea.

Ce creator, autor, gânditor sau mentor urmărești activ?

Îl urmăresc acum pe părintele arhidiacon Adrian Sorin Mihalache.

Mă fascinează felul în care trece prin știință, filosofie, medicină și teologie fără să transforme cunoașterea într-o demonstrație de putere. În conferințele lui, știința nu Îl micșorează pe Dumnezeu, iar credința nu se teme de știință. Cele două se luminează reciproc.

O construcție intelectuală atât de amplă ar putea deveni cu ușurință un zid între el și ceilalți. El face din ea o punte. Dincolo de rigoare, mă impresionează modestia, limpezimea și seninătatea cu care așază lucruri complexe în cuvinte pe care le poți primi.

Îl aleg acum pentru că îmi oferă întâlnirea de care am nevoie: rigoare fără uscăciune, credință fără închidere, profunzime fără spectacol.

După ce îl ascult, nu simt doar că știu mai mult. Simt că mintea mea s-a luminat și că sufletul meu și-a amintit încotro privește.

El îmi reamintește că mintea poate îngenunchea fără să se micșoreze.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani?

Cea mai grea decizie a fost să-mi asum public că nu sunt doar omul care duce mai departe Metoda ESPERE®, ci și creatoarea unor forme proprii prin care aceasta ajunge la părinți, dascăli și copii.

Ani întregi mi-a fost firesc să spun: „Jacques a creat”. Și este adevărat. El a fost întâlnirea transformatoare, gigantul, omul care mi-a scris „Osez!” pe o carte, mi-a rostit cuvântul privindu-mă în ochi și mi-a schimbat felul de a vedea relațiile.

Dar a trebuit să recunosc și celălalt adevăr: Atelierele PIA, Școala Comunicării pentru dascăli și Cartea Pătrată poartă amprenta mea. În ele se întâlnesc asistenta medicală care a îngrijit corpul, ecologul care a studiat Pământul, trainerul format în școala americană și specialistul în relații format prin E.S.P.E.R.E. Sunt făcute din zeci de ani de studiu, practică, încercări și întâlniri cu oamenii.

Mi-a fost greu să-mi dau voie să-mi pun numele pe ele.

M-am întrebat dacă sunt suficient de pregătită, dacă am dreptul, dacă nu cumva îndrăznesc prea mult. Loialitatea față de mentorul meu risca să devină o formă elegantă de a rămâne în umbră.

Cum am făcut-o totuși? Am ascultat frica și am căutat dorința din spatele ei. Dorința era limpede: să las copiilor, părinților și dascălilor ceva viu, folositor și cu savoarea mea.

Atunci am hotărât să nu mai aștept permisiunea nimănui.

Să-l onorez pe Jacques nu înseamnă să rămân în urma lui. Înseamnă să duc lumina mai departe, pe drumul meu.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Curajul nu înseamnă să nu-ți mai fie frică. Înseamnă să creezi.

„Teme-te și fă!”

Am auzit-o spunând pe Angela Stafii și am știut că frica nu dispare înaintea pasului pe care vrei să-l faci. De cele mai multe ori, se micșorează abia după ce ai început să mergi. Dacă aș aștepta să mă simt complet pregătită, sigură și fără îndoieli, probabil că aș rămâne pe loc, foarte bine organizată și perfect nefolositoare.

Curajul este să-i fac loc fricii lângă mine, dar să nu-i dau volanul. Să o aud spunându-mi toate motivele pentru care ar fi mai bine să amân și, în timp ce ea vorbește, eu pornesc.

Și am mai învățat ceva: uneori, cel mai mare obstacol nu este lumea, lipsa banilor sau lipsa condițiilor. Sunt eu însămi, așezată de-a curmezișul drumului meu.

De aceea, îmi spun adesea:

„Dă-te din calea ta!”

Curajul este decizia de a nu-mi mai abandona visele sau pe mine, din cauza fricii.

Ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Pentru mine, să merg înainte fără garanții înseamnă să încep cu ceea ce am, înainte să am tot ceea ce cred că-mi trebuie.

N-am avut bani suficienți. N-am avut mereu încredere în mine. N-am avut certitudinea că ideile mele vor interesa pe cineva și nici că scrisul meu este destul de bun. Dar am avut o dorință care revenea și am învățat să nu o mai alung.

Sunt fiică de mecanic auto. Poate de aceea, proiectele mele nu s-au născut în vitrină, gata lustruite. Atelierele PIA și Școala Comunicării pentru dascăli le-am construit mai întâi în Garaj: cu mâinile mele, din eșarfe, culori, simboluri, pagini scrise, cu prieteni și multă muncă.

Apoi le-am scos pe strada mea cu macadam. Le-am testat, le-am zdruncinat, le-am reparat din mers. Abia după aceea am ajuns cu ele pe Bulevard, unde le-am putut conduce cu grație, ca și când drumul ar fi fost neted dintotdeauna.

Acum este la fel cu Cartea Pătrată. Sunt și fiică de tehnician tipograf, iar gândul că voi așeza între coperți ceea ce am învățat despre relații are pentru mine o frumusețe aparte. N-am avut toate resursele. Am avut îndoieli și zile în care povestea mi s-a părut prea mare. Și totuși, continui să scriu și să-i pregătesc drumul spre lume.

Cine așteaptă garanții vrea să vadă drumul până la capăt înainte să pornească. Eu aprind farurile și merg cât pot vedea. Uite, vezi și tu?... A mai apărut o bucată de drum.

Asta înseamnă pentru mine să merg înainte fără garanții: să construiesc în Garaj, să încerc pe macadam și să am încredere că voi trăi bucuria condusului pe Bulevard.

Ce permisiune vrei să îi dai cuiva care amână?

Nu cred că am dreptul să-ți dau eu voie.

Îți propun, mai întâi, să fii sincer cu tine. Să spui deschis, fără să te micșorezi și fără să te grăbești să explici de ce nu se poate. Spune, mai întâi, ce vrei cu adevărat să faci. Spune în detaliu. Dă-i un nume. Scrie cum ar arăta, pe cine ar ajuta, ce ar schimba în tine și în lume. Lasă dorința să iasă din ceață și să stea întreagă în fața ta.

Apoi, fă-i un plan bun. Caută-i aliații. Adună-i resursele. Privește-i cu luciditate constrângerile. Alege primul pas mic, concret și posibil. Apoi pe al doilea.

Nu aștepta să dispară frica. Dar nici nu porni doar din avânt.

Fii sincer cu tine, construiește temeinic și mergi.

Pentru că ceea ce este cu adevărat al tău nu are nevoie de permisiunea nimănui. Are nevoie în schimb să fie recunoscut, asumat și adus la viață de tine.