Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi

Îi susțin pe oameni, prin tot ceea ce știu și, mai ales, prin cine am devenit eu însămi în acest proces continuu de lucru personal, să treacă prin provocările vieții și să acceseze versiuni proprii din ce în ce mai împuternicite și împlinite. Le ofer un spațiu sigur, instrumente adaptate nevoilor și intențiilor lor, susținere și ghidare pas cu pas pentru împlinirea intenției cu care au pornit la drum. Fac acest lucru atât în sesiunile individuale și de grup, cât și prin cărțile mele.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice

În momentul de față nu am un istoric de prezentări publice. Poate că ar putea fi surprinzător, într-o lume în care atât de mulți sunt captivi în rețelele de socializare, faptul că eu nu postez în acest univers online și petrec aici, în medie, mai puțin de jumătate de oră pe săptămână, în mare parte pentru prieteni.

A existat un moment specific, o zi, o conversație sau un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

Din punct de vedere numerologic, ca vibrație interioară, eu sunt un 9. Sub diverse forme, încă din copilărie am făcut intuitiv același lucru: am fost acolo să asigur spațiul, să ascult, să ofer o perspectivă diferită, curaj și încredere.

Mulți ani am făcut însă toate acestea din energia salvatorului. Mi-a luat timp și mult lucru cu mine ca să mă repoziționez în echilibru față de cei cu care lucrez, să le recunosc și să le las pe deplin responsabilitatea pentru alegerile și deciziile lor. Fiecare dintre noi este suveran și are drepturi depline în propria viață. Tot fiecare dintre noi poartă responsabilitatea propriilor alegeri și a propriei vieți.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Nu totul din jurul meu, ci nevoia de perfecționism din interior mi-a spus mereu că nu este încă momentul.

Am scris încă din copilărie. Multă vreme am visat că, atunci când voi fi mare, voi scrie povestea vieții bunicii mele materne. Însă niciodată nu m-am simțit cu adevărat pregătită să-i las pe ceilalți să acceseze această parte a universului meu.

Abia recent au apărut poveștile pentru fiica mea, pe care le-am împărtășit și altor părinți. Apoi au apărut meditațiile și poveștile terapeutice. Folosesc acest termen doar pentru că nu există altul care să descrie acest tip de scriere. Pas cu pas, m-am acomodat cu acest nivel de expunere.

Din cauza sau datorită perfecționismului, cea mai costisitoare parte, ca timp și energie, este corectarea textului. Apar mereu variante de cuvinte sau expresii care mi se par mai potrivite ici și colo. Ori de câte ori aș relua un text, tot mai găsesc lucruri de schimbat.

Așa a fost și cu prima carte pe care am publicat-o, Silvia - o poveste de trezire. Am distribuit-o mai întâi într-un grup, având în forma inițială doar prima parte. După ce am primit un feedback foarte bun și îndemnul repetat că merită o continuare, a apărut și partea a doua, iar cartea a ajuns în faza de publicare.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Nu sunt persoană publică și nu sunt prezentă pe rețelele de socializare. Aș vorbi însă despre determinarea de a-mi onora valorile, care nu m-a dus pe cel mai ușor drum și care, de cele mai multe ori, a fost interpretată drept încăpățânare, uneori chiar ca principialitate exagerată. Eu o numesc aliniere și i-am văzut mai degrabă beneficiile, chiar dacă nu a fost deloc o cale ușoară.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine

Cel mai prost sfat este: „Nu plânge!”

Dorința de a ieși cât mai repede din starea de suferință, fie cu o pastilă, fie prin negare, prin înăbușirea ei sau prin distragerea atenției către altceva, ne costă foarte mult în viață. Aud foarte des părinți spunându-le copiilor lor asta, cu cea mai bună intenție, desigur.

Plânsul este o modalitate naturală de eliberare, de echilibrare și de comunicare, nu o slăbiciune.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute? Nu ce ar trebui să faci, ci ce faci tu de fapt

De cele mai multe ori iau o foaie de hârtie și neurografiez situația. Tot hârtie și ceva de scris, dar de data aceasta desenez, nu scriu. Asta mă ajută să-mi găsesc spațiul de liniște din care claritatea și curiozitatea îmi aduc răspunsul sau răspunsurile de care am nevoie.

Durează cel puțin o jumătate de oră, este adevărat, iar procesul este diferit de fiecare dată. Ceea ce nu se schimbă este faptul că intru în proces cu o „problemă” și ies fără ea. Nu neapărat în sensul că situația s-a rezolvat deja. S-a întâmplat și așa, dar depinde foarte mult de natura subiectului. Mai curând, percepția mea asupra situației se schimbă, iar din acel punct lucrurile încep să se așeze așa cum este cel mai potrivit.

Când nu fac asta, respir conștient și mă conectez la adevărurile mele profunde. Din nou ajung la pace. Este un proces în lucru. Nu pot spune că îmi iese de fiecare dată în timp util, deocamdată.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

Cu banii poate face un gest frumos pentru o persoană dragă sau pentru una necunoscută, fără să aștepte nimic în schimb, în afară de propria bucurie de a surprinde plăcut pe cineva fără un motiv anume.

Dacă scoatem banii din discuție, ceea ce fac eu este să-mi spun povestea la persoana a treia. Recomand și în Silvia - o poveste de trezire acest exercițiu foarte simplu, care te ajută să te extragi din interiorul blocajului și să-l privești dintr-o altă perspectivă, în primul rând cu mai multă detașare. Ar fi indicat ca, măcar pentru acest exercițiu, să schimbi mediul familiar cu unul diferit. Poate fi o schimbare foarte mică, chiar și o plimbare până într-un parc din apropiere.

Schimbarea perspectivei ajută extraordinar de mult la dezidentificarea propriei persoane de respectivul blocaj. Pentru a face un pas înainte este important să ne clarificăm destinația și motivul pentru care vrem să ajungem acolo: unde vreau să ajung și de ce? Acestea sunt primele două întrebări de la care mi se pare potrivit să pornim. Pe drum apar și altele, precum: cum o să mă simt când ajung acolo?

Această clarificare ne ajută să descoperim dacă există cu adevărat motivația pentru respectivul pas și care este aceasta. Apoi primul pas urmează firesc, fără să fie forțat, fără niciun „trebuie”, doar cu „aleg”.

Putem face acest lucru singuri sau cu susținerea cuiva care să ne țină ancorați în proces. Mintea este mereu disponibilă să ne ducă într-o multitudine de direcții și să ne piardă de la scopul sau intenția cu care am pornit în introspecție. Ne putem trezi gândindu-ne la lista de cumpărături sau la cea de sarcini de ieri ori de mâine. După ce ni se întâmplă asta de câteva ori, deși revenim cu diligență în introspecție, la un moment dat poate deveni prea greu și renunțăm, mai ales că avem atât de multe alte lucruri de făcut.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Prima carte care a trezit în mine ceva dincolo de nivelul conceptual al minții a fost Un Pământ Nou, de Eckhart Tolle. Citisem mult, înțelegeam multe, dar totul se oprea cumva în zona raționalului. Nu este ceva ce poate fi explicat în cuvinte, pentru că este vorba despre acel moment în care simți că îți este atinsă inima, nu din punct de vedere al emoțiilor, ci mult mai profund, la nivelul primordial al ființei divine care suntem fiecare dintre noi. A fost o frază care a deschis un alt nivel al iubirii în mine, ca atunci când o cheie face clic în broasca potrivită.

Apoi, pentru că nu pot să nu o menționez, chiar dacă nu a fost prima, este Siddhartha, de Hermann Hesse. Am semnul de carte așezat la ultimul dialog dintre Siddhartha și Govinda, doi căutători ai adevărului, ai esenței. Unul dintre ei l-a găsit, celălalt încă mai caută. Am plâns când am citit acest capitol și când l-am recitit, din nou și din nou. Este atât de clar și atât de simplu acest adevăr. Este al nostru, al tuturor. Ne este dat, ne este menit, este în dreptul nostru divin să-l cunoaștem și să-l experimentăm ca stare naturală de a fi. Aceasta a fost o altă cheie potrivită pentru a deschide în mine încă un nivel de percepție și cunoaștere.

Ce ai în telefon, o aplicație, o notiță sau un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

Nu este în telefon. Este bine întipărit în minte și mă ajută să mă păstrez sau să revin în zona de pace ori de câte ori apare rezistența la ceea ce mi se arată ca provocare: „Fii lumină în întuneric și nu-l blestema!”

Aceasta este prima formulare care mi-a rămas în minte dintr-o carte și care m-a impresionat profund. Apoi am reîntâlnit ideea sub forma: „Mai bine aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul”, cu trimitere la un proverb chinezesc.

La început m-am gândit, cum facem toți, la întunericul din exterior, la tot ceea ce nu îmi place sau mă doare în jurul meu. Apoi mi-am dat seama, mai profund decât la nivel de teorie, că totul se lucrează în interior. Am început să mă uit la acel întuneric altfel, cu mai multă acceptare și iubire.

Tindem să îndepărtăm toate rezistențele noastre prin chirurgie spirituală sau de alt fel, cât mai repede, ca și cum ar fi doar niște haine murdare cu care ne-am trezit dintr-odată îmbrăcați în toiul unei petreceri somptuoase. Ne rușinăm de ele, ne acuzăm pentru ele și ne lepădăm de ele în grabă. Sunt părți din noi care cer doar să fie văzute, ascultate, acceptate și iubite, iar asta înseamnă, cu adevărat, vindecare. Înseamnă acceptarea întregului care suntem. Când ne putem vedea, accepta și iubi pe de-a-ntregul, divinitatea noastră strălucește dincolo de orice realitate materială.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Of, cum să pot vorbi doar despre unul singur?

Pentru că este vorba despre cel pe care îl urmăresc activ în prezent, acesta ar fi Gregg Braden, pentru felul în care conectează cercetările științifice cu propria experiență de viață și propria cunoaștere. Exact asta îmi oferă: informație documentată și bazată pe experiență, propriile cercetări și cele mai recente cercetări științifice, care îmbină biologia, cu nenumăratele sale ramuri, chimia și fizica, tehnologii vechi și noi, înțelepciunea străveche și abordările timpurilor moderne.

Bineînțeles că îi urmăresc și pe Joe Dispenza, Hale Dwoskin, Bruce Lipton, Tony Robbins, Alberto Villoldo și Brené Brown, ca să numesc doar câțiva dintre cei mai cunoscuți.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie a fost să-mi retrag energia din relațiile în care nu mă mai regăseam și să păstrez, cu toată iubirea, o distanță sănătoasă față de respectivele persoane. A fost greu și a existat multă amânare, dar s-a ajuns în punctul în care era mai mult decât evident că limitele mele personale și valorile mele erau încălcate.

Am consumat foarte multă energie căutând alte soluții, când aceasta era, de fapt, cea mai potrivită pentru întreaga situație. Sunt recunoscătoare pentru faptul că am avut această conștientizare și determinarea de a face pasul pentru a ieși din acel tipar relațional.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ceea ce crede toată lumea

Pentru mine, curajul și încrederea au venit întotdeauna din lucrurile pe care le-am făcut, chiar dacă rezultatul nu a fost cel așteptat sau prevăzut. Experiența este cea care ne împuternicește.

De multe ori, când ezit să acționez într-o direcție, deși este aliniată valorilor și principiilor mele, îmi aduc în atenție acest adevăr și mă repoziționez din această perspectivă.

Cu cât aștepți mai mult să aduni curaj pentru a face ceva, cu atât mai mult timp îi dai minții tale să găsească motivele pentru care să nu o faci. Dacă știi că este bine, că este pentru tine și că este aliniat valorilor tale, alege să o faci, pur și simplu.

---

> „Experiența este cea care ne împuternicește.”

*Mira Iordache*